Trecutul e prezemt...

Azi..as zice ca e o zi ca oricare alta dar azi mi-am dat seama de un lucru foarte important:’trecutul e prezent’De ce?Pentru ca fiecare fapta pe care o facem in trecut ne va urmari pana in prezent.Fie ca ne-a placut de cineva sau poate ne-am certat cu cineva,aceste lucruri ne vor influenta si in prezent.Sa luam primul exemplu: sa spunem ca va trecut,dar de fiecare data cand vorbiti cu acea persoana e diferit.Nu am dreptate?Sau al doilea exemplu...daca v-ati certat cu un prieten,atunci cand va impacati mereu vor fii acele secrete picante (cum spune Lallaa)care vor ramane nestiute de nimeni,ma refer la acea incredere care nu o sa mai fie niciodata la fel.De ce?De ce trecutul e asa de important? Nu ni se zice mereu sa privim spre viitor,niciodata spre trecut?Dar nu,nu se poate pentru ca faptele tale te urmaresc peste tot.Scriin acestea,mi-am amintit de dureroasa despartire de cei cu care mi-am petrecut 8 ani din viata.Desi au fost momente cand deabia asteptam sa scap de unii dintre voi,la final e trist ! Te gandesti ca poate cu unii nu o sa te mai vezi deloc.Wow...saracu prof de fizica,el chiar crede ca scriu de forta lui magnetica,cand eu in schimb sunt ingandurata si-mi scriu “amintirile”. Te iubesc,te iubesc,te iubesc,carnetel de amintiri ! Tu esti alinarea,de care am nevoie zilnic!

Impresii de bucuresti...

Azi ne-am intors in mica, dar draguta Constanta...Bucurestiul, ce sa zic...nu ma asteptam...a fost mult mai frumos decat ma asteptam mai ales oamenii, erau mai deschisi, parca mai veseli. Am mai fost in Bucuresti, dar niciodata cu scopul de a observa tineri din capitala. Prima oara am crezut ca nimeni nu o sa faca poze cu noi, dar am gasit cativa binevoitori, care au trecut peste prostia noatra si au acceptat sa faca poze cu noi. Multumim inca o data si poate ne mai intalnim din intamplare in capitala. Sincer, ma asteptam la foarte multe fite, dar chiar m-am inselat. Nu inteleg insa de ce oamenii se uitau asa ciudat la noi, in rest totul a fost ok... ba nu, mint, au fost cateva faze mai ciudate pe care nu prea le vezi in Constanta...de exemplu tipul de la metrou care ne-a cerut bani de benzina si dupa aia nu ne-a mai lasat in pace sau batranul cu biblia si cu nemurirea, dar au fost si cateva impresii foarte placute...oamenii ne-au oferit ajutorul lor, cand eram dezorientate( lucru care se intampla destul de des). Deci sigur o sa ne mai vedeti prin Bucuresti...:x

I miss you...

Nu te-am uitat, nu o sa o fac niciodata. E trist, e prea trist ca sa o spui, asa ca o sa scriu... Probabil sunt lasa, dar efectiv asta este felul meu de a ma exprima, ca sa nu izbucnesc in plans. Sper ca o sa poti sa ma imaginezi pe mine spunandu-ti toate astea. Stiu ca poti. Imi amintesc. Imi amintesc chiar foarte bine, ziua in care am crezut ca nu te vei intoarce. Ziua cand ai pus prietenia noastra pe planul B, ziua in care "te-ai indragostit", ziua in care ai crezut ca nimic nu e mai important decat el si ziua cand ai uitat de mine. Probabil ca sunt egoista, pentru ca te vreau numai pentru mine, dar...iarasi probabil, pentru ca in momentul asta nimic nu mai e sigur, dar totusi te-ai gandit ca vreau si eu sa profit de cat timp mai stai aici... Te-ai gandit ca pleci si de langa mine, nu numai de langa el...te-ai gandit la cate persoane, care tin la tine, lasi in urma ta? Nu pot sa zic ca nu am bucur pentru tine, pentru voi, pentru ca as minti...Ma tot intreb de ce? De ce se intampla asta? Nu pot sa uit ziua aceea cand ai trecut pe langa mine, ochii fiindu-ti fixati pe chipul lui, iar in acel moment am simtit ca nu exist pentru ca se vedea in ochii tai ca lumea ta esra formata numai din el.Chiar sunteti superbi, dar ai uitat si probabil ca daca iti spun toate astea iti vei aminti cand ne aveam una pe alta si nu ne mai trebuia nimic, cand plangeam doar pentru ca cealalta plangeasau cand radeam si nici macar nu stiam de ce...Probabil ca este randul meu sa plang, din pacate eu nu plang de bucurie...Ziua, ziua asta care probabil ca o sa imi schimbe viata, desi sper sa nu o faca, este ziua in care a murit o parte din prietenia noastra....sau ...poate ca asta o sa ne faca prietenia si mai puternica decat este acum. Cu scopul asta iti scriu, draga prietena acest post si sper ca o sa iasa ceva bun din asta. Te rog nu exagera, sper sa nu ma iei prea in serios, pentru ca chiar sunteti super impreuna. Off, tot recitesc acest scurt, dar destul de profund post , si am repetat in continuu adverbul "probabil". De ce este totul asa confuz? Nu te voi uita niciodata si mereu vei fi " my best friend".

My Bff...

Desi luni am teza la romana, eu ma gandeam cat ne schimbam pe parcursul unui an , cel putin la varsta asta. Adica sunt atatea drumuri pe care o poti lua, dar niciunul nu te aduce acasa. Nici nu stiu cine sunt azi, chiar vreau sa inteleg cum am ajuns asa. Cum de nu ma mai cunosc? Poate cine sunt azi nu se aseamana deloc cu persoana care am fost ieri...trebuie sa vii, trebuie sa iti dai seama, trebuie...chiar am nevoie de tine sa ma aduci cu picioarele pe pamant. Nu ma face sa astept mult, pentru a imi da seama cine sunt. Chiar daca intotdeauna am vrut sa fiu cine sunt azi, niciodata nu am crezut ca o sa ma simt asa. Nici nu mai stiu cine am fost inainte si nici cine o sa devin. Poti sa imi spui? O sa ma ajuti? Poate ca ar fii mai bine sa fiu cea de dinainte daca imi aminteste cineva cum am fost. De ce totul e atat de confuz? De ce eu sunt atat de confuza? Ma uit in oglinda...o fata..ii vad fata...ma uit in ochii ei.. nu ma mira reactia ei. La inceput zambeste, dar s-a uitat mai atent si isi da seama ca ceva imi lipseste. Da, are dreptate...fiecare din noi trebuie sa creada in ceva, sa fie cineva sau macar sa creada ca va realiza ceva... Trebuie sa ii spui cuiva visele tale, iar acel cineva sa ti el zica pe ale lui...trebuie sa ai incredere in cineva, iar sentimentul sa fie reciproc. Ai nevoie de cineva care sa te tina de mana de fiecare data cand iti este greu sa faci un pas, ai nevoie de cineva care sa te ridice de fiecare data cand ai cazut sau ai nevoie de cineva atunci cand pur si simplu te simti singur ....Atunci ai aparut tu, my BFF. Atunci cand eram la pamant tu ai aparut, my true friend. Sunt super norocoasa, pentru ca tu esti langa mine pana la sfarsit, ma scoti din toate necazurile in care ma bag si vorbesti cu mine pana totul este bine din nou. Din cauza asta iti multumesc pentru ca m-ai facut sa cred in cineva( adica in tine), pentru ca nu te prefaci cand esti cu mine, pentru ca ma intelegi asa cum sunt si iti multumesc pentru ca esti mereu langa mine. Din cauza a toate motivele de mai sus, iti dedic acest post. Merci, IRU! Love you very much!

Tu...

Ma simt pierduta, uitata intr-o lume in care nimic nu are sens. Da, asa ma simt cand nu esti langa mine,cand nu ma iei in brate, dar cand privirea noastra se intalneste, atunci se produce o scanteie si toata lumea dispare in afara de noi doi. O vezi si tu? Chiar asa simti sau doar iti bati joc de mine? De ce mereu ma faci sa ma simt de parca nu am niciun rost cand nu sunt cu tine? Cum de ai aceasta putere? De ce atatea intrebari fara raspuns? Prima privire, prima atingere, primul sarut...se uita repede sau o sa imi amintes toata viata de ele? Sunt confuza, speriata ...De ce ma simt asa cand nu esti langa mine? Nu vreau sa depind de tine, chiar daca tin foarte mult la tine...Undeva adanc in suflet e o stare care ma face sa fiu cu picioarele pe pamant, desi capul meu este in nori si viseeaazaa. Care este acea stare sufleteasca? Prietenia...prietenia fata de multe lume, pe care nu ii pot uita, doar pentru ca te-am intalnit pe tine, desi as putea foarte usor sa uit, dar vointa nu ma lasa, din fericire. Ma inspiri, desi nu am nicio garantie ca dragostea este usoara si o sa dureze. Ma uit la tine si ... si toate sentimentele negative: frica, durerea etc, dispar. Cand sunt cu tine ma simt in siguranta. Scriind aceasta postare mi-am amintit...Mai tii minte cand alergam pe plaja si eu, cum sunt neindemanatica, m-am impiedicat, iar tu m-ai prins, razand si efectiv rasul tau are o influenta enorma asupra mea...in secunda urmatoare radeam si eu sau cand era sfarsit de toamna,dar noi ca niste nebuni am intrat in mare, nici nu simteam cat de rece e apa pentru ca tu erai acolo si parca o incalzeai entru mine...sunt atatea lucruri pe care le-am invatat de la tine...M-ai invatat sa iubesc si sa ma las iubita, m-ai invatat sa iert, sa visez, sa ma distrez si sa fac tot ce imi trece prin cap, fara sa ma gandesc daca e bine...Asadar iti multumesc pentru ca datorita tie sunt cine sunt si sper ca o sa durezer o vesnicie. Te iubesc!
Tin totusi sa fac un anunt : ACEST BLOG ESTE ALCATUIT DIN POVESTI IMGINARE PE CARE EU LE CREEZ SI LE IMPARTASESC CU VOI! VA ROG SA VA AMINTITI CA ACESTE LUCRURI NU S-AU INTAMPLAT NICIODATA SAU CEL PUTIN NU PANA ACUM! MULTUMESC!

Egoistii, mincinosii si dobitocii...

Ce usor pot unii sa iti zica ca nu le pasa de tine si apoi sa iti intoarca spatele... Ce simplu e sa iti vezi de treaba ta si sa ii lasi pe dobitoci sa faca ce vor desi e total gresit.... Ce frumos li se pare unora sa se gandeasca la propria persoana, mai simplu, sa isi vada propriul interes. Sunt sigura ca 50 % dintre cititorii acestui blog o sa imi spuna sau macar o sa gandeasca ca asa e cel mai bine sa fii....Sa ti se para ca lumea e formata numai din tine si atat. Acesti oamneni sunt pur si simplu EGOISTI ! Nu inteleg, chiar ca de data asta nu inteleg... Care e partea frumoasa din viata atunci? Nu e frumos sa zici: '' Am ajutat pe cineva'' sau ''Am suportat pe cineva sa imi povesteasca necazul lui chiar daca nu aveam niciun chef''. Cum ar fi sa ai tu, chiar tu egoistule, o problema si eu sa iti zic : '' Dute tare, ca nu am timp sa iti ascult tie problemele si atat mai putin sa te si ajut''.... Ti-ar convine? Eu cred ca nu...Hai totusi sa ne abtinem si sa fim putin mai toleranti. Mai este o problema... Cum poti sa minti in fata fara sa ai niciun regret, mai ales cand spui ca este cel mai bun prieten al tau. Nu ar fii mai bine sa ne ajutam reciproc si sa lsasam toate rautatiile astea de 2 bani?:d

Intrebari fara raspuns si vise pierdute in tinutul uitarii...

Stiu stiu ca trebuia sa urmeze o continuare, dar pur si simplu am simtit nevoia sa scriu despre altceva. De ce mereu exista incertitudini, certuri etc.?Poate suna deplasat ...dar de multe ori ma intreb: "De ce? De ce a trebuit sa muste din mar?" poate acum eram perfecti..nu existau boli, nu exista moarte si nimeni nu avea niciun defect. Acum ca sa intelegeti mai bine ce vreau sa zic, o sa le explic pe fiecare in parte. Incertitudine-lipsa de certitudine; nesiguranta, indoiala, ezitare. Eu cel putin mereu am incertitudini si credeti-ma as putea foarte usor sa traiesc fara ele. De exemplu acum...La ce liceu? Ce profil? Daca o sa dezamagesc? Asa e mai bine? Voi reusi sau voi da gres? Intrebarile acestea mereu imi rasuna in minte si gandindu-ma la raspunsurile care nu sunt suficient de clare, increderea mea se evapora parca intr-un nor mare si intunecat. Alta problema rezultata din Pacatul Stramosesc este moartea. Da, chiar ea. Desi daca esti bun si iti indeplinesti rolul tau pe pamant, mai mult ca sigur o sa ajungi intr-un loc mai frumos ca asta. Dar totusi ideea in sine este cruda. De ce? Pentru ca te ia de langa cei dragi, pentru ca nu poti sa spui niciun cuvant persoanelor dragi tie, pentru ca nu stii cum e, de fapt...te arunci in necunoscut. Si mai e si intrebarea pe care ne-o punem toti: "O sa ma doara?" sau "Cum o sa mor?". Cearta,care mereu te face sa suferi ori in tacere ori cu voce tare...Si mai oribil decat cearta in sine este perioada in care realizezi ca toate astea au fost in zadar si din cauza unei prostii niciodata nu o sa mai fie la fel... Voi ati vrut vreodata sa schimbati lumea? Probabil ca da, dar cand te gandesti ca oricat ai incerca nu poti schimba indeajuns de mult ca sa poti fii fericit. Si mai sunt multe alte intrebari care incetul cu incetul se indreapta spre tinutul uitarii...

Marti,15 martie 2020

Pot spune ca a fost distractiv, desi a fost multa munca. A venit si Andrei, am mai recuperat din timpul pierdut, iar fiica lor este adorabila. Deabia stie sa vorbeasca, dar este foarte deschisa si comunicativa.S-a nascut pe 12 iulie 2017, iar Vlad se va naste in jur de 14 octombrie 2020. Dupa ce am terminat sedinta foto de care trebuie sa recunosc ca sunt foarte multumita, i-am invitat in biroul meu pentru cateva intrebari. Am ramas impresionata, la fiecare raspuns pe care mi-l dadeau, deoarece contribuiau toti. Chiar daca pareau cuplul perfect asa ceva nu exista, dar sa stiti ca erau pe aproape. De exemplu, Alexandra intotdeauna vorbea peste Andrei, el neputand sa termine nicio propozitie, iar el era putin cam lenes, dar se pare ca nu ii deranjeau aceste defecte atat de mult incat sa se certe pe tema asta. Am aflat ca nu erau impreuna din liceu, ci s-au reintalnit in anul III de facultate, intalnindu-se de mai multe ori pentru a-si povesti de una si de alta. Dupa mai multe iesiri ca intre "prieteni", Andrei si-a facut curaj sa treaca la pasul urmator. Foarte bine a facut, pentru ca acum sunt o familie mare si fericita.

Peste 3 zile...dupa o cafea

Ma bucur c am vorbit, ba chiar mi-a aratat cateva poze cu fiica ei de 2 ani. Trebuie sa recunosc ca avea ochii ei, dar in rest semana numai cu Andrei, sotul ei si vechiul meu prieten tot din liceu. Deabia astept sa o cunosc. Din cate am inteles o cheama Maria, cred ca i se potriveste unei blonde cu ochii albastrii. La inceput nu am stiu ca este acel Andrei, clovnul clasei care mereu ne facea sa radem cu gura pana la urechi, dar cand mi-a aratat o poza cu toti 3 l-am recunoscut imediat. Desi au personalitati diferite, se completeaza si sunt foarte curioasa cum se comporta fiica lor. Dupa o conversatie neinteresanta, in care am vorbit in mare parte despre mine, imi dezvaluie ca asteapta al doilea copil, de data aceasta un copil. Ma gandeam ca aveam aceeasi varsta,dar eu ma concentrasem pe cariera, iar ea pe familie. O admir pentru acest lucru, mai ales ca reusise si in cariera. Eu fiind redactor mi-a venit ideea de a publica un articol despre Alexandra si va suna cam asa:"Intre cele 2 iubiri: familia si cariera". I-am prezentat ideea si spre bucuria mea am primit un raspuns afirmativ. Ne-am multumit reciproc, i-am spus data si ora la care trebuie sa fie la sedinta foto si ne-am despartit.

O poveste imaginara...

Prietenia este ca o armura care te ajuta sa depasesti multe obstacole si sa ajungi unde ti-ai propus fara probleme. Acum cateva zile m-am revazut cu o veche prietena din liceu. Era neschimbata, avea acelasi chip si stil pe care il stiam, desi nu am mai vazut-o de ani buni. Bineinteles ca se maturizase, dar cand o priveam aveam impresia ca vorbesc cu acelasi copil visator si incapatanat ca intotdeauna. Am invitat-o la o cafea sa ne povestim de una si de alta, dar din pacate era in intarziere pentru o sedinta foto. Mi-a lasat cartea de vizita si m-am bucurat cand am vazut ca a devenit scenarist, job-ul mult visat. In acel moment m-am dus si am cumparat 2 filme cu scenariul realizat de ea: "O dragoste pierduta" si " A treia fata". Prima este o drama la care plangi doar gandindu-te la copilul abandonat de nevoie, iar al doilea titlu este comedie care este tipic personalitatii Alexandrei. Singura asemanare este ca amandoua filmele au un scenariu simplu, dar care te facea sa traiesti la maxim fiecare secunda din film.

Fara titlu...

Tupeul este o tragedie...o umilinta fata de propria persoana, dar minciuna este deja un fel de rana adanca in care personalitatea celui in cauza se afunda din ce in ce mai mult. Daca nu poti sa fii sincer cu ceilalti macar fii sincer cu tine...poate te regasesti din ce in ce mai mult si reusesti sa te salvezi. Tupeul, minciuna...din astea rezulta umilinta. Umilinta pe care ti-ai provocat-o nu o poti indrepta, poate printr-un gest supraomenesc pe care trebuie sa il aflii singur. Am scris la masculin,singular, dar sper sa va simtiti...poate puteti salva cateva esecuri ce urmeaza...

Just a little love...

Mereu esti langa mine, dar nu te pot vedea,nu te pot atinge...in schimb te simt, te cunosc perca de o viata, desi nu am vorbit niciodata...stiu ce iti place, ce nu iti place..esti ca o stafie care ma urmareste peste tot, care ma cunoaste poate mai bine decat ma cunosc eu pe mine.Cateodata te visez...si arati cam asa:un baiat de varsta mea sau poate un pic mai mare, parul balai cu ochii de un albastru ca marea se potrivesc minunat, iar inaltimea te face absolut perfect...Nu ma gandesc la tine in felul ala, dar sunt sigura ca ai fi un amic extraordinar, data fiind personalitatea ta. Sunt sigura ca m-ai asculta si m-ai intelege...Stiu, stiu ca sunt grea de cap si incapatanata, dar tu mereu ai rade si nu te-ai supara...De ce nu te arati? De ce nu existi? Cand imi pun intrebarile astea mereu o voce din capul meu imi spune sa am rabdare, ca poate intr-o zi o sa ne intalnim...De ce imi spui asta? Stii foarte bine ca nu am niciodata rabdare si da, sunt egoista...te vreau numai pentru mine.Ma gandesc cum as reactioana daca te-as vedea : te-as saluta sau poate te-as imbratisa ...Dar de unde sa stiu sigur ca esti TU...dupa infatisare?Nu, cred ca pur si simplu o sa stiu..tu o sa imi dai un semn. Imi stii toate secretele,dar ciudat este ca nu ma simt intimidata de tine, ci din contra asta ma face sa ma simt inteleasa. Cateodata nu esti langa mine si atunci ma supar...dar tu ce faci? nu imi canti in struna, ci razi...iar rasul tau este ca un medicament ...il ei si durerea dispare. Multumesc ca m-ai salvat din intuneric...multumesc ca esti alaturi de mine...multumesc ca mi-ai dat inspiratia necesara pentru a scrie acest post...multumesc ca esti tu si multumesc ca ma sustii, netinand cont de prejudecatiile altora. M-ai invatat sa fiu mai buna...m-ai invatat sa nu pun eticheta oamenilor inainte sa-i cunosc ...m-ai invatat sa muncesc pentru dorintele si nevoile mele...m-ai invatat sa iubesc, sa ma bucur de fiecare clipa pe care o traiesc si lista continua la nesfarsit. Ma simt ca in filmul: "P.S. I love you",di ferenta e ca eu nu primesc scrisori, ci imi vorbesti prin imaginatia mea...nu vreau sa cred ca ai murit...vreau sa te intalnesc, sa vorbim fata in fata ca oamenii normali. Desi esti cam de varsta mea,esti mult mai complex, mai inteligent, mai dragut si mai bun decat mine.Cateodata cred ca esti Dumnezeu, dar nu cred ca El are timp de mine, cand multi oamnei nu au ce manca si seceta cuprinde mari regiuni din lume...
I need to place my heart in the palm of your hand,because what you want might make you cry and I feel save when I am with you...

Doi oameni in love...(2) pt sabina:d)

Ce sa mai zic de alex?!distrus total...din pacate sau poate din fericire am pastrat legatura cu amandoi.Nici nu pot exprima in cuvinte cat de mult sufera amandoi,nici nu stiu cum este.Probabil va intrebati daca si-a cerut scuze(el)...ba daa...si de cate ori...si prin cate moduri...dar Adina este incapatanata si daca ea considera ca nu merita atunci nu pot sa intervin...stiti ce ma deranjeaza?Pe Elisa a iertat-o...de ce nu il poate ierta si pe el?In principiu sunt la fel de vinovati...Mai trec cateodata pe la ea cand mai am timp(mai ales ca s-a retras pe campul acela lipsit de viata,care pt ea inseamna ultima picatura de fericire) si intotdeauna o surprind uitandu-se la poza pe care le-am facut-o la aniversarea de 1 an...Erau amanadoi,imbratisati ca intotdeauna stand pe pe acelasi scaun la "La Bebe"...Imaginati-va daca si fratele ei a acceptat ideaa ce perfecti erau impreuna...Asa ca,cum sunt eu bagacioasa...:Dam invitat-o pe ea pe o terasa si pe el la acelasi terasa in acelasi timp...Eu,am stat putin ca sa ma asigur ca Adina nu pleaca nicaieri...si mi-au dat lacrimile cand am vazut ca s-au sarutat de impacare sa zic asa.Atunci,am presupus eu ca mi-am terminat treaba si am plecat.


P.S. Nu incercati asta..poate sa iasa urat:)))

Doi oameni in love...

Stau,ma uit si ma minunez.La ce te uiti?de ce te minunezi?Pai...ma uit la doi oameni "in love".Nu am trait asa ceva pana acum...Sunt geloasa...nu pe tipa,ci pe amandoi pentru ca ei traiesc acea senzatie si eu nu.Probabil o sa am parte de asa ceva.Adina,fata de care va povestesc, este una dintre cele mai bune prietene ale mele si nu m-am bucurat pentru nimeni atat de mult cand am aflat de Alex.Si ca sa nu spuna "admiratorul meu" ca sunt o fata trista,o sa clarific situatia.Nu vreau sa mi se intample asta acum si in niciun caz nu as prefera sa am parte de "love" in locul ei.O ador pe ea,il ador pe el,ce sa mai zic...Cuplul perfect.Din partea mea,va doresc:"Forever and always".Si acum..."wake up call".Suna telefonu...numar privat...raspund...Adina...plange...Alex...Elisa...impreuna...pe ascuns.O cunosc,nu stiam cum sa o linistesc,mi-o si imaginam stand in mijlocul unui camp,un camp pe care e cultivat grau.Statea pe un scaun,langa o casa darapanata,la varsta senectutii.Inca nu l-a uitat...

Un fel de dubla personalitate...

Cel putin asa mi se pare,ca sunt doua personalitati intr-un singur corp...adica cateodata sunt mai eleganta,imi pasa ce cred ceilalti despre mine,nu comentez bla bla bla(= PROSTII) si cateodata sunt cealalta eu care se imbraca cum are chef,spune totul verde in fata si nu tine atat de mult cont de parerea celorlalti atata timp cat eu sunt fericita.De cand am intrat in lumea blog-ului acest lucru devine din ce in ce mai evident...probabil va intrebati care dintre ele imi place mai mult...Sa spunem ca nu pot trai una fara cealalta.:)))

Calatoria spre nicaieri...

M-am saturat,nu am mai rezistat inca o zi inchisa in casa asa ca mi-am luat carnetelul,un creion si aparatul foto si m-am hotarat sa privesc Constanta dintr-un alt unghi.
Prima oprire:pe o banca in fata restaurantului Zorile privind marea neclara din cauza cetii.Niciodata nu am observat cat de bine se completeaza un colt de verdeata, cu u copac si cu o mare ,pentru a ne darui poate cel mai frumos peisaj pe care l-am vazut vreodata,exceptand gunoaiele desigur,amprenta omului nepasator,pe care eu l-as numi criminal,deoarece omoara o lume frumoasa de care noi am fi putut fi foarte multumiti.O sa va arat si o poza ca sa itelegeti mai bine mesajul pe care am incercat sa vi-l transmit.
A doua oprire:parcul de langa Primaria Constantei.Initial trebuia sa ma duc in orasul vechi(zona Catedralei),dar prea multi tigani,nu ma risc.Acum trebuie sa stau pe banca,dar un caine extrem de dragut nu ma lasa,pt ca sare pe mine(probabil are chef de joaca).
Initial,am iesit pentru a face poze,dar de cand am intrat in lumea blog-ului nu ma mai pot dezlipi de foaie si creion.Simt ca m-am schimbat,parca acum observ,ma bucur,imi traiesc viata dupa motto-ul :"Traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima".Mi-am inapoiat increderea,pe care o pierdusem de mult.Fiecare om are un dar,pe care trebuie sa il descoperim ,ca sa nu ne traim viata din umbra.Trebuie sa avem curajul sa riscam,pentru lucrurile importante,de pilda : meseria pe care vrem sa o practicam etcetera.Bineinteles ca sunt 50% sanse sa esuam,dar de ec sa gandim asa cand putem sa ne intrebam: Am 50% sanse sa reusesc?Putem sa gandim optimist,fara a ne asuma vine pt orice tampenie.